• Teste
  • Pontul
    Săptămânii
  • Resurse
  • Evenimente
  • Calculatoare
  • Știri

Trei mituri false de care ar fi bine să ținem seama la intrarea în 2018

26 Dec 2017
Educaţie

Tatăl meu a fost preot ortodox. De la el am moștenit anumite mituri sau superstiții de care țin cont și astăzi, deși nu știu cât de mult le validează realitatea. Pe scurt, nu știu cât sunt de adevărate, dar mie îmi place să cred că sunt. Unua din aceste superstiții este ca în zilele de sărbătoare (Paște, Crăciun ș.a.) să nu te pui pe drum, că ceva rău ți se va întâmpla. E doar un exemplu, dar nu despre acest mit vreau să povestim. Există mituri și în știință, mituri care au fost demonstrate ca fiind false- acest fel de idei mî preocupă acum. De pildă, legenda că majoritatea oamenilor îşi folosesc numai 10% din capacitatea cerebral. Sau că bărbații suferă de o criză a vârstei mijlocii. Sau că bătrânețea înseamnă insatisfacție . Toate trei sunt- științific vorbind- false. False cu F mare.



  • MITUL nr.1. Majoritatea oamenilor îşi folosesc numai 10% din capacitatea cerebrală

 

Ori de câte ori cei care studiază creierul se aventurează în afara turnului de fildeş pentru a susţine prelegeri publice sau pentru a da interviuri de presă, una din întrebările pe care este cel mai probabil să o întâlnim sună: „Este adevărat că folosim numai 10% din capacitatea cerebrală a creierelor noastre?” Expresia de dezamăgire care urmează de obicei atunci când răspundem: „Îmi pare rău, mă tem că nu” sugerează puternic faptul că mitul celor 10 procente reprezintă unul din acele truisme care refuză să moară pentru că pur şi simplu ar fi atât de frumos să fie adevărat (Della Sala, S. (Ed.). (1999)- Mind myths: Exploring popular assumptions about the mind and brain. Chichester: Wiley). Într-adevăr, acest mit este foarte răspândit, chiar şi printre studenţii la psihologie şi alţi oameni cu studii. Când au fost întrebaţi, într-un studiu, „Cam ce procent din capacitatea lor cerebrală credeţi că folosesc majoritatea oamenilor?”, o treime dintre absolvenţii de psihologie au răspuns 10%. Dintr-un eşantion de absolvenţi de liceu din Brazilia, 59% cred, în mod asemănător, că oamenii folosesc numai 10 procente din creierele lor. În mod remarcabil, acelaşi sondaj a dezvăluit că până şi 6% dintre neurologi sunt de acord cu această afirmaţie!

Desigur, niciunul dintre noi nu ar refuza o sporire viguroasă a capacităţii cerebrale, dacă asta ar fi cu putinţă. În mod deloc surprinzător, vânzătorii care prosperă pe baza speranţelor nefondate ale publicului pentru autoperfecţionare miraculoasă, continuă să facă comerţ ambulant cu un izvor nesfârşit de scheme şi dispozitive dubioase bazate pe mitul celor 10 procente. Mereu în căutarea unor poveşti fericite, mass-media a jucat un mare rol în a ţine în viaţă acest mit optimist. O mare parte de copii publicitare ale unor produse legale continuă să se refere la mitul celor 10 procente ca la o realitate, de obicei în speranţa de a flata potenţialii clienţi care se şi văd trecând dincolo de limitările propriilor creiere. Spre exemplu, în populara sa carte How to Be Twice as Smart (Cum să devii de două ori mai deştept), Scott Witt (1983) a scris: „Dacă eşti ca majoritatea oamenilor, îţi foloseşti numai zece procente din capacitatea ta cerebrală” (p. 4). În 1999, o linie aeriană a încercat să ademenească potenţialii clienţi informându-i că „se spune că ne folosim numai 10% din capacitatea creierului. Cu toate acestea, dacă zburaţi cu (numele companiei şters) Airlines, folosiţi considerabil mai mult din această capacitate” (Chudler, 2006).

Totuşi, un juriu de experţi convocat de U. S. Naţional Research Council  a concluzionat că (vai!) în toate aceste autoperfecţionări miraculoase nu există niciun substitut pentru munca asiduă atunci când vine vorba de a avansa în viaţă (Beyerstein, 1999c; Druckman şi Swets, 1988). Aceste ştiri, deloc îmbucurătoare, nu au reuşit prea mult să descurajeze milioanele de oameni cărora le place să creadă că scurtătura către visele lor neîmplinite rezidă în faptul că încă nu au „prins” secretul accesării rezervorului lor cerebral vast, aşa-zis nefolosit (Beyerstein, 1999c). Promovarea ierarhică mult dorită, notele foarte bune de la examene sau statutul de autor al următorului bestseller mondial se află la îndemâna dumneavoastră, spun vânzătorii de remedii cerebrale miraculoase.

De ce s-ar îndoi un cercetător care studiază creierul de faptul că 90 de procente dintr-un creier mediu sunt inactive? Există câteva motive. Mai întâi de toate, creierul nostru a fost format prin selecţia naturală. Ţesutul cerebral necesită multe resurse pentru a creşte şi a funcţiona; la o greutate de abia 2–3% din greutatea noastră corporală, consumă peste 20% din oxigenul pe care îl respirăm. Este puţin plauzibil că evoluţia ar fi permis irosirea atâtor resurse pentru a construi şi a menţine un organ atât de puţin utilizat. Mai mult, dacă faptul de a avea un creier mai mare contribuie la flexibilitatea care susţine supravieţuirea şi reproducerea – ceea ce reprezintă „direcţiile principale” ale selecţiei naturale – este greu de crezut că orice creştere, cât de mică, în puterea de procesare nu ar fi acaparată imediat de sistemele existente din creier pentru a mări şansele individului în lupta continuă de a prospera şi procrea.

Îndoielile cu privire la cifra de 10% sunt alimentate, de asemenea, de dovezi din neurologia clinică şi din neuropsihologie, două discipline care ţintesc către înţelegerea şi ameliorarea efectelor leziunilor cerebrale. Pierderea a mai puţin de 90% din creier din cauza unui accident sau a unei boli are aproape întotdeauna consecinţe catastrofale. Spre exemplu, să privim la mult mediatizata controversă din jurul statutului nonconştient şi a morţii lui Terri Schiavo, tânăra femeie din Florida care a stat într-o stare vegetativă continuă timp de 15 ani (Quill, 2005). Deprivarea de oxigen care a urmat unui stop cardiac din 1990 a distrus aproximativ 50% din cortex, partea superioară a creierului responsabilă pentru starea de conştienţă. Ştiinţa modernă a creierului argumentează că „mintea” este totuna cu funcţionarea creierului. Prin urmare, pacienţi ca doamna Schiavo şi-au pierdut pentru totdeauna capacitatea de a avea gânduri, percepţii, amintiri şi emoţii, ceea ce reprezintă însăşi esenţa fiinţei umane (Beyerstein, 1987). Deşi unii au pretins că văd semne de conştienţă la Schiavo, majoritatea experţilor imparţiali nu au găsit nicio dovadă că vreunul din procesele ei mentale superioare ar fi fost salvat. Dacă într-adevăr 90% din creier ar fi nefolosit, lucrurile ar fi stat altfel.

Cercetările mai arată că nicio arie a creierului nu poate fi distrusă de accidente vasculare cerebrale sau traume la cap fără a cauza pacienţilor deficite serioase de funcţionare cerebrală . În mod asemănător, stimularea electrică a unor regiuni din creier în timpul operaţiilor neurologice nu a reuşit să descopere vreo „arie tăcută”, una în care persoana nu trăieşte experienţa niciunei percepţii, emoţii sau mişcări după ce neurochirurgul aplică mici impulsuri electrice (neurochirurgii pot reuşi acest lucru cu pacienţi conştienţi aflaţi sub anestezie locală, deoarece creierul nu conţine receptori pentru durere).

Dacă mitul celor 10 procente este slab susţinut, cum a început? încercările de a ajunge la originile acestui mit nu au descoperit nicio sursă clară, dar s-au materializat câteva indicii ispititoare. O pistă duce la pionieratul psihologului american William James de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Într-una dintre scrierile sale pentru publicul larg, James a spus că se îndoia că o persoană obişnuită atinge mai mult de 10% din potenţialul intelectual. James a vorbit întotdeauna în termeni de „potenţial subdezvoltat”, nerelaţionându-l niciodată cu o anumită cantitate de creier angajată. O mulţime de guru ai „gândirii pozitive” care au venit mai apoi nu au fost totuşi la fel de atenţi, iar „10% din potenţialul nostru” s-a metamorfozat gradual în „10% din creier” (Beyerstein, 1999c). Fără îndoială, cel mai mare sprijin pentru antreprenorii autoperfecţionării a venit când jurnalistul Lowell Thomas i-a atribuit afirmaţia cu 10% din creier lui William James. Thomas a făcut acest lucru în prefaţa din 1936 a uneia dintre cele mai bine vândute cărţi de autoperfecţionare din toate timpurile, How to Win Friends and Influence People, scrisă de Dale Carnegie . De atunci, mitul nu şi-a pierdut niciodată forţa.

De asemenea, popularitatea mitului celor 10 procente probabil că izvorăşte, în parte, din faptul că autorii au înţeles greşit lucrările ştiinţifice asupra creierului realizate de cercetătorii din trecut. Numind un procent uriaş al emisferelor cerebrale umane „cortex tăcut”, investigatorii iniţiali ar fi putut oferi impresia greşită că ceea ce acum oamenii de ştiinţă numesc „cortexul de asociaţie” nu ar avea nicio funcţie. Aşa cum ştim acum, ariile de asociaţie au o importanţă vitală pentru limbaj, gândirea abstractă şi performanţa sarcinilor senzorio-motorii complexe. La fel, faptul că cercetătorii din trecut au recunoscut că nu ştiau ce făcea 90% din creier a contribuit probabil la mitul că această parte necunoscută nu face nimic. O altă posibilă sursă de confuzie ar fi putut veni din înţelegerea greşită din partea profanilor a rolului celulelor gliale. Aceste celule sunt cam de zece ori mai multe decât neuronii creierului (celulele nervoase). Deşi neuronii reprezintă scena acţiunii în ceea ce priveşte gândirea şi alte activităţi mentale, celulele gliale realizează funcţii esenţiale de susţinere pentru neuronii care poartă întreaga greutate, vorbind din punct de vedere psihologic. În sfârşit, cei care au căutat originile mitului celor 10 procente s-au întâlnit frecvent cu afirmaţia că Albert Einstein a explicat odată propria strălucire făcând referire la acest mit. Cu toate acestea, o căutare atentă realizată de membrii arhivei Albert Einstein consultaţi de noi nu a dezvăluit nicio înregistrare a unei astfel de afirmaţii din partea lui. Pare-se deci că susţinătorii mitului celor 10 procente pur şi simplu s-au bazat pe prestigiul lui Einstein pentru a duce mai departe propriile lor străduinţe (Beyerstein, 1999c).

Mitul celor 10 procente a motivat cu siguranţă mulţi oameni să aspire la o mai mare creativitate şi productivitate în viaţa lor, ceea ce cu siguranţă nu reprezintă ceva rău. Încurajarea şi speranţa care sunt generate aproape cu siguranţă ajută la explicarea longevităţii acestui mit. Dar, aşa cum ne-a reamintit Cari Sagan (1995) (vezi Introducere, punctul (2) referitor la dorinţa de a primi răspunsuri simple), dacă ceva sună prea bine pentru a fi adevărat, probabil că nu este

 

  • MITUL nr.2. Majoritatea oamenilor trec printr-o criză la mijlocul vieţii (pe la 40–50 de ani)

 

Un bărbat în vârstă de 45 de ani îşi cumpără maşina Porsche pe care o visa de ani de zile, îşi lasă barbă, îşi pune meşe de păr, îşi părăseşte nevasta pentru o femeie de 23 de ani şi îşi retrage o parte din banii puşi deoparte pentru bătrâneţe pentru a călători în Himalaya, unde vrea să studieze cu gurul care e la modă. Mulţi oameni din societatea noastră ar atribui comportamentele sale necaracteristice unei „crize de la mijlocul vieţii”, o perioadă de îndoială faţă de propria persoană şi de turbulenţe dramatice ale vârstei mijlocii (de la 40 la 60 de ani), când individul începe să se confrunte cu mortalitatea, declinul fizic şi speranţele neîmplinite.

Termenul de „criză de la mijlocul vieţii” a fost inventat în 1965 de către Elliott Jacques pentru a descrie încercările compulsive de a rămâne tânăr şi de a sfida realitatea morţii, aşa cum le-a observat la artiştii şi compozitorii de vârstă mijlocie. Jacques a servit această expresie atractivă pentru public şi comunitatea ştiinţifică pentru a descrie, practic, o tranziţie neliniştitoare, prin care oamenii trec la vârsta mijlocie. Un deceniu mai târziu, bestsellerul scris de Gail Sheehy (1976), Passages: Predictable Crises of Adult Life (Tranziţii. Crize previzibile în viaţa adultă), a cimentat în imaginaţia publicului ideea unei crize de la mijlocul vieţii. Până în 1994, 86% dintre tinerii anchetaţi credeau în iminenta unei „crize de la mijlocul vieţii” (Lachman, Lewkowiez, Marcus şi Peng, 1994).

Industria filmului s-a năpustit asupra ideii că ar exista cu necesitate o perioadă turbulentă pe la mijlocul vieţii, înfăţişând ţipi ridicoli şi zăpăciţi, dar simpatici, de vârstă mijlocie – protagoniştii sunt în majoritate bărbaţi –, care pun sub semnul întrebării sensul şi valoarea vieţilor lor. În Orăşenii (1991), trei bărbaţi (interpretaţi de Billy Crystal, Daniel Stern şi Bruno Kirby), toţi trecând prin criza de la mijlocul vieţii, iau o pauză de două săptămâni de la vieţile lor monotone pentru a merge călare din New Mexico până în Colorado. O reluare mai recentă a aceleiaşi teme, filmul Gaşca nebună (2007) portretizează aventurile a patru bărbaţi de vârstă mijlocie care pleacă la drum pe motociclete pentru a reaprinde freamătul tinereţii lor. Niciun film nu surprinde mai bine presupusa rutină a vârstei mijlocii decât Ziua cârtiţei (1993), în care comediantul Bill Murray îl portretizează pe Phil Connors, un prezentator meteo dependent de alcool şi absorbit de propria persoană, căruia îi este destinat să tot repete aceeaşi zi, până când, în sfârşit, „se prinde” că viaţa lui poate avea sens dacă devine o persoană mai bună. În Bull Durham (1988), Kevin Costner îl interpretează pe jucătorul de baseball „Crash” Davis, exilat la liga secundă pentru a antrena un tânăr jucător talentat. Crash este foarte conştient de tinereţea care se scurge pe lângă el, la fel ca şi de abilitatea lui din ce în ce mai scăzută de a aluneca în siguranţă în a patra bază , dar până la urmă găseşte dragostea şi împlinirea alături de o pasionată de baseball, Annie Savoy (interpretată de Susan Sarandon). În filmul oscarizat, American Beauty (1999), Lester Burnham (interpretat de Kevin Spacey) prezintă toate particularităţile stereotipe ale unui bărbat ajuns la criza de la mijlocul vieţii. Îşi dă demisia din postul cu multe responsabilităţi pentru a lucra într-un local unde prăjea carne pentru hamburgeri, începe să folosească droguri, face exerciţii, cumpără o maşină sport şi i se aprind călcâiele după prietena fiicei sale adolescente.

Internetul şi cărţile furnizează sfaturi pentru a ajuta oamenii să facă faţă nu numai propriilor crize de la mijlocul vieţii, dar şi crizelor partenerilor lor. Chiar aşa: nici femeile nu sunt imune la angoasele de la mijlocul vieţii. Site-ul dedicat tocmai acestei crize (http://midlifeclub.com/) îşi avertizează vizitatorii: „Fie că este vorba de criza de la mijlocul vieţii dumneavoastră sau de criza de la mijlocul vieţii cuiva pe care îl iubiţi, fie că sunteţi bărbat sau femeie – veţi avea parte de un drum plin de hârtoape!” Clubul comercializează cărţi în care bărbaţii şi femeile care „au trecut de criză” îşi împărtăşesc înţelepciunea, strategiile şi poveştile. Pentru 2500 de dolari puteţi participa la programul de seminarii „Life Launch” („Reconstruirea vieţii”) prin intermediul Institutului Hudson din Santa Barbara (http://www.hudsoninstitute.com). Pentru acel preţ piperat, puteţi obţine traininguri intensive care să vă ghideze prin criza de la mijlocul vieţii cu „viziune, direcţie şi planificare bine gândită” pe măsură ce „reflectaţi asupra a tot ceea ce vă doriţi în următorul capitol al vieţii dumneavoastră”. La cealaltă extremă a spectrului preţurilor, puteţi cumpăra CD-ul Overcome Midlife Crisis pentru numai 12,95 de dolari de la HypnosisDownloads, care garantează că, în lipsa vreunui efect, vor returna banii în decurs de 90 de zile (fără nicio întrebare) şi care vă promit că „veţi scăpa de acele sentimente specifice crizei de la mijlocul vieţii, pentru a vă lua din nou viaţa în mâini”.

Psihologul Ian Gotlib (Gotlib şi Wheaton, 2006) a revizuit titlurile şi articolele din secţiunea The New York Times Livingarts timp de 15 luni. El a descoperit că editorii au folosit termenul „criza de la mijlocul vieţii” într-o medie de două ori pe lună pentru titlurile recenziilor de cărţi, filme şi programe de televiziune.

Pe lângă reportajele de pe internet şi din mass-media, un alt motiv pentru care noţiunea de criză de la mijlocul vieţii ar putea persista este faptul că este bazată pe o fărâmă de adevăr. Psihologul Erik Erikson (1968) a observat că, la vârsta adultă de mijloc, majoritatea oamenilor se luptă să găsească o direcţie, un înţeles şi un scop în vieţile lor şi că se străduiesc să descopere dacă este nevoie de o corectare a direcţiei. Vom vedea că Erikson a exagerat prevalenţa crizei la vârsta mijlocie, dar a avut dreptate asupra faptului că unii oameni trăiesc experienţa unei îndoieli profunde faţă de propria persoană în anii intermediari ai vieţii. Totuşi, oamenii îşi reevaluează ţintele şi priorităţile şi trec prin experienţa unor crize în fiecare deceniu al vieţii, aşa cum a fost evidenţiat în cazul tumultului emoţional pe care unii (dar în niciun caz toţi; vezi Mitul 7) adolescenţi îl trăiesc. Mai mult, experienţele care se află sub umbrela „crizei de la mijlocul vieţii” sunt foarte diferite – cum ar fi schimbarea locului de muncă, divorţul, cumpărarea unei maşini sport – şi nebuloase. Drept consecinţă, am putea considera cam orice transformare sau schimbare de viaţă drept o dovadă pozitivă a unei perioade de transformare radicală la mijlocul vieţii.

Este mai probabil ca unele „simptome” ale crizei de la mijlocul vieţii, cum ar fi divorţul, să se producă, în realitate, înainte de vârsta mijlocie. În Statele Unite, oamenii divorţează prima dată în cadrul primilor 5 ani de mariaj, la vârsta medie de 33 de ani pentru bărbaţi şi 31 pentru femei (Clarke, 1995). Mai mult, când oamenii cumpără, pe la 40 de ani, maşina sport a visurilor lor, acest lucru ar putea să nu aibă nimic de-a face cu punctul culminant al unei crize. Mai degrabă, realitatea ar fi că, în sfârşit, sunt capabili să facă plăţile pentru maşina la care au năzuit pe vremea adolescenţei.

  • MITUL nr.3. Bătrâneţea este în mod tipic asociată cu creşterea insatisfacţiei şi cu senilitatea

 

Gândiţi-vă la o persoană care se potriveşte cu această descriere: morocănoasă, excentrică, arţăgoasă, căreia îi este frică de schimbare, deprimată, incapabilă să ţină pasul cu tehnologia, singură, dependentă, infirmă din punct de vedere fizic şi uitucă. Cu siguranţă, nu am fi şocaţi dacă o persoană vârstnică ne-ar veni în minte – poate cocoşată, măruntă şi neputincioasă – deoarece descrierile pe care le-am furnizat se potrivesc cu stereotipurile deplasate referitoare la vârstnici (Falchikov, 1990; Middlecamp şi Gross, 2002).

Mulţi oameni presupun că marea parte a vârstnicilor sunt deprimaţi, singuri şi iritabili, lipsindu-le dorinţa sexuală, fie senili, fie prezentând semne timpurii ale senilităţii. Dintr-un eşantion de 82 de studenţi de la cursul de psihologie introductivă, 65 au fost de acord că „majoritatea oamenilor mai bătrâni sunt singuri şi izolaţi” şi 38, că „atunci când oamenii îmbătrânesc, ei devin în general «morocănoşi»” (Panek, 1982, p. 105). În plus, 64% dintr-un eşantion de 288 de studenţi la medicină au spus că „depresia majoră este mai prevalentă printre vârstnici, decât printre persoanele mai tinere” (Van Zuilen, Rubert, Silverman şi Lewis, 2001).

Expunerea mass-media la stereotipuri – am putea spune chiar îndoctrinarea – referitoare la îmbătrânire începe de timpuriu în viaţă (Towbin et al, 2003). În studiul lor referitor la filmele Disney pentru copii, Tom Robinson şi colegii săi (Robinson, Callister, Magoffin şi Moore, 2007) au descoperit că 42% dintre personajele vârstnice, cum ar fi tatăl lui Belle din Frumoasa şi Bestia şi Madam Mim din Sabia din stâncă (şi să nu-l uităm pe Morocănos, unul din cei şapte pitici din Albă-ca-Zăpada) sunt portretizate într-o lumină mai puţin pozitivă, ca fiind uituci, furioşi sau arţăgoşi. Copiii bombardaţi cu aceste stereotipuri şi altele negative ar putea dezvolta, într-un mod care este de înţeles, impresii nefavorabile despre bătrâni.

Torentul necruţător de informaţii greşite în ceea ce priveşte îmbătrânirea persistă până la vârsta adultă, într-un studiu realizat asupra unor filme populare pentru adolescenţi, majoritatea personajelor mai în vârstă prezentau unele caracteristici negative, iar o cincime reprezentau numai stereotipuri negative (Magoffin, 2007). Imaginea deprimantă şi, ocazional, înfricoşătoare a îmbătrânirii se extinde la desenele animate pentru adulţi, la programele de televiziune şi la filmele pentru cei mari. Să-l luăm în considerare pe bunicul Simpson din serialul omonim, care s-a născut într-o „ţară frumoasă”, dar care pare să nu-şi poată aminti care ţară. Sau familia extravagantă a mafiotului Tony Soprano: mama sa Livia (interpretată de Nancy Marchand, în popularul serial Clanul Soprano) a încercat să-l „radă” pe Tony (interpretat de James Gandolfini) pentru că a internat-o într-un azil de bătrâni („…este o comunitate pentru pensionari, mamă!”), iar unchiul său ramolit Junior (Dominic Chianese) l-a împuşcat pe Tony crezând că este un duşman care murise cu 20 de ani înainte. În filmul Familia Savage (2007), un fiu şi o fiică, interpretaţi de Philip Seymour Hoffman, respectiv, Laura Linney, se luptă cu ambivalenţa lor referitoare la îngrijirea tatălui lor vârstnic (interpretat de Philip Bosco) a cărui stare fizică şi a cărui sănătate mentală se deteriorează, până acolo încât ajunge să se joace cu propriile excremente şi să devină din ce în ce mai uituc.

Având în vedere temerile trezite de mass-media referitoare la ravagiile inevitabile ale îmbătrânirii, cu greu ne poate mira faptul că miturile referitoare la cetăţenii în vârstă abundă, iar prejudiciile aduse vârstnicilor sunt profunde. John Hess (1991) a realizat o cronică a felului în care mass-media învinovăţeşte pe nedrept vârstnicii pentru multe disfuncţionalităţi sociale şi probleme politice, inclusiv taxele ridicate, falimentarea bugetului naţional din cauza costurilor ridicate ale îngrijirii medicale şi securităţii sociale, dar şi reducerea programelor pentru copii şi handicapaţi. Anchetele sugerează că emoţia pe care o simt majoritatea studenţilor faţă de bătrâni este mila (Fiske, Cuddy, Glick şi Xu, 2002). Mai mult, oamenii evaluează problemele de memorie la bătrâni drept semne de incompetenţă mentală, dar consideră problemele de memorie la indivizi mai tineri ca datorându-se unei neatenţii sau unei lipse de efort (Cuddy şi Fiske, 2002).

Contrazicând cu putere aceste percepţii, cercetările demolează mitul conform căruia vârsta a treia (începând cu 60–65 de ani) este asociată în mod obişnuit cu insatisfacţia şi senilitatea. O echipă de cercetători a urmărit adulţi cu vârstele cuprinse între 21 şi 40 de ani sau peste 60 de ani în ceea ce priveşte fericirea lor şi a mai vrut să afle care e media de fericire la vârsta actuală, la 30 de ani şi la 70 de ani. Tinerii au prezis că oamenii, în general, ar fi mai puţin fericiţi pe măsură ce avansează în vârstă. Totuşi, adulţii mai copţi erau, de fapt, mai fericiţi la vârsta lor actuală, decât erau respondenţii mai tineri (Lacey, Smith şi Ubel, 2006).

Anchetele realizate la un nivel reprezentativ dezvăluie faptul că ratele de depresie sunt, de fapt, cel mai ridicate la indivizi cu vârste cuprinse între 25 şi 45 de ani (Ingram, Scott şi Siegle, 1999), iar cel mai fericit grup de oameni este format din bărbaţii cu vârsta de 65 de ani sau mai mult (Martin, 2006). Fericirea creşte odată cu vârsta, până spre sfârşitul a 60 şi poate 70 de ani (Mroczek şi Kolarz, 1998; Nass, Brave şi Takayama, 2006). Într-un studiu realizat pe 28.000 de americani, o treime, în vârstă de 88 de ani, au raportat că erau „foarte fericiţi”, iar cei mai fericiţi oameni anchetaţi erau cei mai în vârstă. Şansele de a fi fericit cresc cu 5% în fiecare deceniu de viaţă (Yang, 2008). Oamenii mai în vârstă ar putea fi relativ fericiţi deoarece îşi coboară expectaţiile („N-am să câştig niciodată Premiul Nobel, dar pot fi un bunic minunat”), îşi acceptă limitele şi îşi reamintesc mai multe informaţii pozitive decât negative (Cartensen şi Lockenhoff, 2003).

Chiar dacă depresia nu reprezintă o consecinţă inevitabilă a îmbătrânirii, totuşi afectează aproximativ 15% dintre vârstnici. Dar multe cazuri de depresie din acest grup de vârstă se datorează, probabil, nu îmbătrânirii biologice în sine, ci condiţiilor medicale şi durerii, efectelor secundare ale medicaţiei, izolării sociale şi unor evenimente de viaţă, cum ar fi moartea unui prieten (Arean şi Reynolds, 2005; Kivela, Pahkala şi Lappala, 1991; Mroczek şi Spiro, 2005).

Contrar mitului că oamenilor în vârstă le lipseşte dorinţa sexuală, un sondaj naţional (Laumann, Das şi Waite, 2008), realizat pe aproximativ 3000 de oameni, a indicat faptul că mai bine de trei sferturi dintre bărbaţii, cu vârste cuprinse între 75 şi 85 de ani şi jumătate dintre perechile lor raportau că încă mai erau interesaţi de sex. Mai mult, 73% dintre oamenii cu vârste între 57 şi 64 de ani erau activi din punct de vedere sexual, ca şi majoritatea oamenilor (53%) cu vârste între 64 şi 74 de ani. Chiar şi în cel mai vârstnic grup, oamenii cu vârste între 75 şi 85 de ani, 26% au raportat că încă mai sunt activi sexual. Interesant, problemele de sănătate, cum ar fi obezitatea şi diabetul, reprezentau factori mai buni de predicţie, decât îmbătrânirea însăşi, pentru a spune care oameni rămâneau activi din punct de vedere sexual. Pe măsură ce sănătatea generală scădea, la fel se întâmpla şi cu activitatea sexuală.

Chiar dacă depresia şi dorinţa sexuală aflată în declin nu coincid cu pensionarea, oamenii sunt de obicei îngrijoraţi în ceea ce priveşte procesul îmbătrânirii în general şi pierderea memoriei în special. Multe site-uri fac haz la adresa vârstnicilor citând Rugăciunea senilităţii: „Doamne, acordă-mi senilitatea pentru a-i uita pe oamenii pe care oricum nu i-am plăcut niciodată, norocul de a da peste cei pe care îi plac şi ascuţimea vederii pentru a-i deosebi”. În mod nesurprinzător, cărţile populare exploatează din greu frica de îmbătrânire. Spre exemplu, titlul cărţii lui Zaldy Tan (2008) promite să vă imunizeze mintea împotriva îmbătrânirii: să detecteze, să amâne şi să prevină pierderea memoriei – înainte de a fi prea târziu . Un joc Nintendo, numit Brain Age, se presupune că le permite jucătorilor să reducă din „vârsta creierului” lor prin intermediul exerciţiilor mentale care activează cortexul prefrontal (Bennallack, 2006).

Este normal să avem unele pierderi uşoare de memorie pe măsură ce înaintăm în vârstă, inclusiv o uşoară tendinţă de a uita şi dificultăţi în reamintirea cuvintelor în conversaţie. Dar pierderea severă a memoriei, asociată cu boala Alzheimer şi alte forme de demenţă care ne deteriorează capacitatea de a funcţiona normal, nu reprezintă o consecinţă tipică a îmbătrânirii. Oamenii care suferă de boala Alzheimer se rătăcesc în locuri familiare, îşi schimbă personalitatea, îşi pierd aptitudinile verbale, au dificultăţi în învăţare şi probleme în ducerea la bun sfârşit a unor sarcini zilnice simple. Boala Alzheimer afectează 4 milioane de americani, iar boala poate dura de la 3 la 20 de ani, cu o durată medie de 8 ani (Neath şi Surprenant, 2003). Pe măsură ce oamenii avansează în vârstă, riscul de a face Alzheimer creşte. Totuşi, unii oameni cu vârste de 30 şi 40 de ani dezvoltă Alzheimer şi, chiar şi după vârsta de 85 de ani, aproximativ trei sferturi dintre vârstnici nu au probleme semnificative de memorie (U.S. Department of Health and Human Services, 2007).

Chiar şi la vârsta de 80 de ani, inteligenţa generală şi capacităţile verbale nu scad mult faţă de vârstele mai mici, deşi memoria pentru cuvinte şi capacitatea de a manipula numere, obiecte şi imagini este oarecum predispusă către un declin care are legătură cu vârsta (Riekse şi Holstege, 1996). Şi mai mult, cercetările referitoare la demersurile creative indică faptul că, la anumite discipline, cum ar fi istoria sau scrierea de ficţiune, mulţi oameni realizează o activitate de cea mai înaltă calitate după 50 de ani sau chiar mai târziu (Rabbitt, 1999). Exerciţiile, o dietă sănătoasă, rezolvarea de jocuri şi o stare intelectuală activă ar putea încetini sau compensa micile pierderi ale puterii cognitive pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă (Whitboume, 1996), deşi cercetătorii nu au stabilit gradul de eficienţă al „Brain Age” şi al altor produse similare.

O ultimă concepţie greşită referitoare la vârstnici este aceea că sunt incapabili să dobândească noi aptitudini sau că sunt depăşiţi de dispozitivele moderne. Aşa cum spune proverbul, „Nu poţi să-nveţi un cal bătrân în buiestru”. În eşantionul alcătuit din studenţi la psihologie introductivă pe care l-am menţionat mai devreme, 21 au fost de acord că „oamenii mai în vârstă au mari dificultăţi în asimilarea unor noi îndemânări” (Panek, 1982, p. 105). Mass-media face ocazional haz de această imagine a oamenilor care îmbătrânesc. Un bun exemplu este cel al excentricului Arthur Spooner (interpretat de Jerry Stiller) din sitcomul Trăsniţii din Queens, care nu ştie cum să folosească un DVD. Dar mulţi oameni în vârstă nu sunt intimidaţi de computere, iphone şi alte „dispozitive ultramoderne” şi posedă înclinaţia şi timpul de a le folosi şi de a le aprecia. Astfel, pentru replica vechii zicale, „Poţi să-nveţi un cal bătrân în buiestru… şi cu multe alte lucruri”.

Text bazat pe un fragment din cartea lui SCOTT O. LILIENFELD, STEVEN JAY LYNN, JOHN RUSCIO, BARRY L. BEYERSTEIN- ”50 de mari mituri ale psihologiei populare. înlăturarea concepţiilor greşite despre comportamentul uman”

(Dan Popa)

ÎNTREABĂ EXPERTUL

Întreabă expertul

Ai întrebări? Avem răspunsuri!

ABONARE LA NEWSLETTER

Newsletter

Abonare la Newsletter