Cine ne educă gândirea critică?

Vorbim atât de mult despre educaţia financiară uitând că fără o gândire critică exersată simplele noţiuni despre finanţe nu ne ajută prea tare.

E mare înghesuială în ultima vreme între instituţiile care pretind că oferă educaţie financiară. Băncile, BNR, instituţiile de protecţia consumatorilor, IFN-urile vor să educe financiar publicul. Las la o parte faptul că mare parte dintre aceste programe venind din sfera privată sunt de fapt o încercare transparentă de construire a unui nou canal de vânzări nicidecum dorinţa de educare a cuiva. Despre ce educaţie vorbim când ţi se enumeră doar produse şi servicii fără să ţi se exemplifice pe larg situaţiile de risc în care acestea te pot aduce şi cum să le recunoşti efectiv „pe teren” când apar? Ce lipseşte din majoritatea acestor programe este educarea publicului astfel încât acesta să poată aplica propriul filtru critic.

De exemplu, creditele în CHF erau la mare modă în anii 2006-2008. Băncile le vindeau justificând alegerea lor datorită dobânzilor mai mici (iar dobânzi iniţial mai mici egal rate mai mici, deci o valoare a împrumutului care ar putea fi aprobat mai mare), „stabilităţii” francului, tendinţei de majorare a veniturilor populaţiei că efect al aderării la UE, etc. Ei bine, nu era deloc aşa, cel puţin în cazul „stabilităţii” cursului. Iar cel care îşi punea întrebarea „ce ar putea merge prost?” ar fi aflat la o simplă căutare pe net că CHF-ul este monedă de refugiu în cazul unor crize financiare. Deci cursul s-ar putea aprecia la un moment dat aşa că ratele vor creşte iar împrumutul minunat ar putea avea probleme. Dar să-ţi pui întrebarea „ce ar putea merge prost?” sau „care sunt viciile ascunse ale ofertei primite”? denotă începutul gândirii critice, exact exerciţiul de care nimeni nu pare interesat să-l insufle publicului.

Iar motivele sunt cât se poate de pragmatice, un public care mânuie cu uşurinţă gândirea critică nu mai este victima neajutorată a oricărei campanii de marketing, nu mai înghite pe nemestecate „analizele” venite din partea sectorului care e implicat în vânzarea produselor, priveşte cu neîncredere declaraţiile oficialilor (pentru simplul motiv că acestea vor zugravi mereu în culori optimiste realitatea sau vor exagera cu nonşalanţă când vor să adopte măsuri impopulare) ,etc, etc.

Din partea cui ar putea veni demersul de a educa publicul în spiritul gândirii critice? Cum spuneam, mai rar din partea celor care au ceva de oferit contra-cost, ar însemna până la urmă o diminuare a clientelei potenţiale. Ar rămâne autorităţile statului, destul de anchilozate la rândul lor când vine vorba de atribuţiile de control şi arbitraj şi mereu în criză de fonduri, persoane particulare care să îşi asume activitate de mecenat şi care să finanţeze astfel de programe sau specialişti dispuşi să lucreze pro bono pentru popularizarea fenomenului. Deci mai avem de aşteptat. Până atunci, n-ar fi rău să ne ajutăm singuri căutând lucrări de referinţă în domeniu, citind mai mult şi gândind pe măsură.

citește mai departe